Liberarea condiționată. Procedură, condiții, efecte

Majoritatea persoanelor au închiriat, cel puțin o dată, un apartament sau o casă. Deși se pleacă de la premisa că este un proces simplu de genul „văzut, plăcut, închiriat” de multe ori practica ne demonstrează contrariul.

Rațiunea acestui contract este următoarea: proprietarul renunță în mod complet la folosința bunului său, lucru ce îi dă dreptul la perceperea chiriei care îi aduce foloase începând din prima zi. În schimbul acestui lucru el are obligația de a oferi chiriașului o stare de confort generală (atât material, cât și de ordin psihic), nefiindu-i permise ingerințe nejustificate în modul în care chiriașul folosește apartamentul.

De aceea, principalele obligații pe care le au cele două părți sunt, pe de o parte plata chiriei de către chiriaș, iar pe de altă parte asigurarea folosinței liniștite a imobilului de către proprietar.

Pentru a nu avea neplăceri trebuie să ne știm drepturile și obligațiile atât din punct de vedere al proprietarului care închiriază apartamentul, cât și al chiriașului care se folosește de el.

1. Ce este contractul de închiriere?

Legea folosește la modul general termenul de locațiune și prevede în același timp și norme specifice care se aplică în materia închirierii locuințelor. Astfel, conform art. 1777 C.civ., contractul prin care locatorul (proprietarul), se obligă să asigure locatarului (chiriașul), folosinţa unui imobil pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie poartă numele de contract de locațiune (închiriere).

2. În ce poate consta chiria?

În marea majoritate a cazurilor chiriașul plătește proprietarului o sumă de bani în schimbul folosinței apartamentului. Acest lucru nu este obligatoriu deoarece chiria poate consta în orice alte bunuri sau prestații.

Este perfect legal un acord între proprietar și chiriaș ca acesta din urmă să mobileze apartamentul nemobilat pe care urmează să îl închirieze sau să ofere, de exemplu, servicii de contabilitate societății proprietarului.

În aceste cazuri este necesar ca obligațiile chiriașului să fie să fie determinate, sau cel puțin determinabile, iar valoarea prestațiilor fie relativ echilibrate. În caz contrar contractul de închiriere este anulabil deoarece se poate considera că părțile au intenționat, de fapt, să încheie un alt contract.

3. Cum trebuie încheiat contractul de închiriere pentru a fi valabil?

Pentru valabilitatea contractului de închiriere este suficient ca părțile să cadă de acord asupra imobilului ce urmează a fi închiriat și asupra prețului. Pentru valabilitate nu este necesară așadar semnarea contractului la notar sau înregistrarea acestuia la ANAF, nici măcar încheierea în formă scrisă de către părți.

Forma scrisă a contractului este însă deosebit de importantă deoarece are rol probatoriu și protejează partea de bună-credință de reaua-credință a celeilalte părți. Astfel, pentru a putea fi probată în fața instanței situația de fapt ce rezultă din închirierea apartamentului este esențial să existe un contract în formă scrisă încheiat de părți.

În caz contrar părților le va fi foarte dificil să dovedească aspecte esențiale precum starea imobilului la preluare, cuantumul chiriei sau să își exercite drepturile și obligațiile; de exemplu, dreptul proprietarului de a examina imobilul sau dreptul chiriașului la returnarea garanției.

Contractul de închiriere autentificat de notar sau înregistrat la ANAF îi oferă acestuia caracter executoriu ceea ce ajută în mod deosebit proprietarul deoarece în caz de neplată a chiriei poate trece direct la executarea silită a chiriașului în vederea sumelor de plată restante sau îl poate evacua mai repede din locuință.

4. Care este termenul de preaviz?

Chiriașul are dreptul să denunțe contractul de închiriere atunci când anunță proprietarul în termenele prevăzute de lege de decizia sa.

Proprietarul are acest privilegiu atunci când perioada de închiriere este:

• nedeterminată;
• determinată – dacă s-a prevăzut în mod expres în contract că poate denunța unilateral contractul în vederea satisfacerii nevoilor locative proprii sau ale familiei sale.

Termenele de preaviz diferă în funcție de perioada determinată sau nedeterminată a contractului de închiriere.

– Dacă durata închirierii este nedeterminată și nu s-a prevăzut altfel în contract se va respecta un termen de preaviz care nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei. Mai exact, perioadele minime sunt:

• 60 de zile – dacă părțile au stabilit că vor plăti chiria lunar sau mai mult de atât;
• 15 zile – dacă părțile au stabilit plata chiriei la un termen mai mic de o lună.

– Dacă durata închirierii este determinată chiriașul poate denunța unilateral contractul prin notificare, dar cu respectarea unui termen de preaviz de cel puțin 60 de zile.

Deși în mod uzual se practică perioade de 30 de zile este bine de știut ca termenul de 60 de zile nu poate fi micșorat prin acordul părților. Astfel, chiar dacă chiriașul este inițial de acord cu un termen de preaviz de 30 de zile acesta poate cere despăgubiri proprietarului dacă la finalul contractului nu este anunțat cu minim 60 de zile în prealabil.

Toți deținuții au dreptul, în anumite condiții, ca instanța de judecată să le evalueze dreptul de a fi eliberat mai repede din închisoare atunci când scopul pedepsei s-a realizat înainte de executarea integrală a pedepsei la care au fost condamnați.

Acest aspect trebuie reținut foarte bine: îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege nu acordă deținutului automat dreptul de a fi eliberat, ci doar îi conferă acestuia o vocație de a fi liberat condiționat. De aceea, în procedura liberării condiționate elementul cheie constă în îndeplinirea art. 100 alin. (1) lit. d) și anume, convingerea instanței că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate. Însă acest aspect deosebit de important îl vom discuta mai jos după ce vom trece în revistă condițiile imperative ce stau la baza liberării condiționate.

Condițiile liberării condiționate:

Primele două condiții sunt imperative și instanța nu poate admite în niciun caz cererea de liberare condiționată cât timp acestea nu sunt împlinite. Ultimele două sunt subiective și condamnatul împreună cu avocatul său pot influența în sens pozitiv hotărârea instanței.

1) Condamnatul să fi executat fracția obligatorie de pedeapsă. Aceasta diferă în funcție de durata pedepsei închisorii,  vârsta condamnatului și de munca prestată de condamnat în timpul executării pedepsei. Despre fracția pedepsei ce trebuie executată, măsurile de supraveghere, revocarea și anularea liberării condiționate am vorbit pe larg aici.

2)  Condamnatul execută pedeapsa închisorii în regim semideschis sau deschis. Au posibilitatea liberării condiționate doar condamnații care prezintă prezintă încredere că nu vor mai săvârși infracțiuni și nu sunt considerați periculoși. Soluția este firească din moment ce scopul liberării condiționate este de a pune în libertate persoanele condamnate care și-au îndreptat comportamentul și se pot integra în viața socială.

3) Condamnatul a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare

Singura excepție în care condamnatul este scutit de plata obligațiilor civile este atunci când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. În practică însă este absolut recomandat ca persoana condamnată să plătească sumele la care a fost condamnat prin hotărârea judecătorească, indiferent dacă este de acord sau nu cu ele, dacă dorește ca cererea sa de liberare condiționată să aibă șanse maxime de reușită.

Instanța de judecată verifică cu atenție acest aspect, iar procurorul va pune concluzii de respingere a liberării condiționate dacă obligațiile civile nu au fost îndeplinite. Nu va putea obține liberarea condiționată condamnatul care a efectuat muncă plătită în penitenciar sau în afara lui și nu și-a achitat obligațiile civile. La fel, nu va obține liberarea condiționată condamnatul care nu face dovada clară și fără echivoc că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească obligațiile civile din hotărârea de condamnare.

4) În final, am ajuns și la cea de-a patra condiție ce stă la baza admiterii cererii de liberare condiționată și anume convingerea instanței că persoana condamnată s-a îndreptat și că se poate reintegra în societate.

Pentru ca persoana condamnată să aibă șanse maxime de admitere a cererii de liberare condiționată este foarte important să aibă în vedere următoarele trei aspecte:
– Conduita sa din timpul executării pedepsei;
– Atitudinea sa din fața instanței la momentul soluționării propriu-zise a cererii de liberare condiționată;
– Convingerea instanței că odată pus în libertate condamnatul are cu ce se întreține și nu va mai săvârși infracțiuni.

a) Conduita persoanei condamnate din timpul executării pedepsei:

Este esențial ca deținutul să aibă un comportament pașnic în penitenciar, să se supună regulilor și mai ales să nu comită noi infracțiuni. Acesta nu trebuie să se drogheze sau să primească sancțiuni de orice fel. Orice abatere va fi trecută la dosar, iar șansele ca instanța să admită o astfel de cerere sunt practic nule.

Este foarte important ca persoana condamnată să fie stăruitoare în muncă și să aibă inițiativa să urmeze cât mai multe programe de reeducare din penitenciar. Toate programele ce se desfășoară în penitenciar sunt indicate, însă participarea la cele educative și sociale, la activitățile religioase și învățarea unei noi meserii conving de cele mai multe ori instanța că persoana condamnată este pe drumul cel bun și merită liberarea condiționată.

În cadrul vizitelor la psihologul penitenciarului condamnatul trebuie să dea dovadă că se îndreptă și că se supune regulilor. Punctul de vedere al psihologului este trecut în dosarul condamnatului și un aviz nefavorabil din partea psihologului minimizează șansele liberării condiționate.

Un aport consistent îl au și vizitele primite de condamnat și faptul că acesta ține legătura cu familia sa pe parcursul executării pedepsei.

b) Atitudinea condamnatului din fața instanței la momentul soluționării propriu-zise a cererii de liberare condiționată:

La finalul procedurii instanța va acorda inculpatului dreptul la replică pentru a se exprima și pentru a aduce, eventual, lămuriri suplimentare la cele spuse până la acel moment de avocat și procuror. Unele instanțe însă întreabă încă de la început condamnatul care este motivul principal pentru care el consideră că ar trebui sa fie eliberat mai devreme din închisoare.

Indiferent de momentul în care i se adresează întrebări condamnatul trebuie să știe că instanța sesizează foarte bine comportamentul și atitudinea sa din acele momente. Din tonul vocii, postura corpului și din ce spune condamnatul instanței trebuie să reiasă că aceasta regretă fapta, a înțeles scopul pentru care a fost încarcerat și că nu va mai săvârși infracțiuni dacă va fi liberat condiționat.

O atitudine revoltată a deținutului față de faptul că a fost condamnat sau aroganța vădită față de persoanele din jur exprimată prin gesturi sau cuvinte scad semnificativ șansele liberării condiționate.

De multe ori persoanele condamnate nu au prezența de spirit necesară în acel moment pentru a arăta instanței că s-au îndreptat sau lasă la voia întâmplării acest lucru.    Un rol foarte important aici îl are avocatul persoanei condamnate care ar trebui să îl consilieze și să îl învețe pe condamnat să își scoată în evidență toate atuurile pe care acesta le are și să îi dea un feedback din exterior cu privire la atitudinea sa astfel încât acesta să fie pe deplin pregătit în momentul în care este chemat în fața instanței.

c) Convingerea instanței că odată pus în libertate condamnatul are cu ce se întreține după ce va fi pus în libertate și nu va mai comite alte infracțiuni:

Argumentul final și cel care face întodeauna diferența între admiterea sau respingerea unei cereri de liberare condiționată constă în capacitatea persoanei condamnate de a dovedi că, după ce va fi liberat condiționat, acesta va avea cu ce se întreține și nu va mai comite alte infracțiuni după ce va fi pus în libertate.

Un rol important îl vor avea avea aici vizitele primite constant de către familie și care arată că acesta va fi integrat mai ușor în societate prin familia sa care îl va sprijini în acest sens.

O ofertă de muncă din partea unei societăți comerciale poate convinge instanța că persoana condamnată este capabilă să își câștige traiul cinstit și astfel nu va mai fi nevoită să comită noi infracțiuni. În toate cazurile, un asemenea înscris la dosar valoarează mult mai mult decât simpla afirmație a condamnatului că în cazul liberării condiționate își va căuta de lucru pentru a-și asigura traiul zilnic, înscrisul putând fi decisiv în hotărârea instanței.

Scad foarte mult șansele liberării condiționate ale condamnatului care nu poate dovedi că după punerea în libertate are unde locui și cu ce se întreține. În mod invariabil instanța va decide că în acest caz condamnatului îi poate fi mai bine în penitenciar, unde are hrană și adăpost, decât pe stradă unde va putea săvârși noi infracțiuni din cauza lipsurilor.

Liberarea condiționată este o vocație, nu un drept al persoanei condamnate. Pentru a beneficia de aceasta condamnatul trebuie să aibă o conduită pozitivă, favorabilă liberării condiționate, pe tot parcursul executării pedepsei.

Toate condițiile descrise mai sus trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca persoana condamnată să aibă șanse ridicate de a ieși din penitenciar mai devreme și de a se bucura de libertate.

Cabinetul nostru de avocatură oferă sprijin și consiliere deținuților pentru a-și maximiza șansele admiterii cererii de liberare condiționată. În acest sens, vom depune diligențe inclusiv pentru a obține persoanei condamnate o ofertă de muncă din partea unei societăți comerciale pentru a dovedi instanței buna-credință a condamnatului și că, în cazul admiterii cererii, va avea traiul asigurat și nu va mai comite noi infracțiuni.

Credem în șansele fiecărui deținut în a obține liberarea condiționată și tratăm fiecare caz în mod profesionist astfel încât persoana condamnată să fie cât mai repede alături de cei dragi.

După intrarea în România a străinului, în baza vizei acordate, acesta trebuie să obţină un permis de şedere. Acesta atestă dreptul de şedere în România şi poate fi obținut de la formaţiunile teritoriale ale Inspectoratului General pentru Imigrări.

Pentru obţinerea permisului de şedere se vor depune o serie de documente cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea dreptului de şedere acordat de viză.

1. Ce este permisul de ședere?

Este un document ce acordă străinului dreptul de a locui pe teritoriul României. Acesta conține un cod numeric personal (CNP) care poate fi folosit ulterior în scop fiscal și de securitate socială.

2. Când se acordă permisul de ședere?‍

– În funcție de scopul șederii în România (pentru angajare, detașare, reîntregirea familiei, studii etc).

– În baza unei vize de lungă ședere de tip D, obținută în prealabil, conform legii.

3. Câte tipuri de documente de ședere sunt?

a) Permis de ședere:

• Se acordă cetățenilor străini în baza unei vize de lungă ședere de tip D;
• Are valabilitate 12 luni cu posibilitatea prelungirii;
• Se eliberează în termen de 30 de zile;
• Este obligatoriu dacă șederea depășește 90 de zile într-o perioadă de 180 de zile.

b) Permisul unic:

• Atestă dreptul cetățeanului străin de a locui și de a lucra în România în baza unui aviz de muncă pentru lucrător permanent;
• Se acordă în baza vizei de muncă obținute de cetățeanul străin;
• Are valabilitate 12 luni cu posibilitatea prelungirii;
• Se eliberează în termen de 30 de zile;

c) Certificate de înregistrare:

• Se acordă cetățenilor străini din spațiul UE/ SEE /Elveția;
• Au valabilitate 5 ani cu posibilitatea prelungirii;
• Se eliberează în termen de 1 zi de la data depunerii cererii;
• Este necesar dacă șederea depășește 90 de zile într-o perioadă de 180 de zile.

d) Cărțile de rezidență:

• Se acordă cetățenilor străini care sunt membrii de familie ai unui cetățean UE/ SEE /Elveția;
• Au valabilitate 5 ani cu posibilitatea prelungirii;
• Se eliberează în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii;
• Sunt obligatorii dacă șederea depășește 90 de zile într-o perioadă de 180 de zile.

e) Cărți albastre UE:

• Se acordă cetățenilor străini care sunt angajați în baza unui aviz de muncă pentru lucrător înalt calificat și care încheie un contract de muncă pe o perioadă de minim 1 an;
• Salariul lunar de încadrare al străinului trebuie să fie la nivelul a cel puțin 2 salarii medii brute pe economie;
• Au valabilitate 2 ani și se pot prelungi în funcție de valabilitatea contractului de muncă încheiat de străin.

4. Ce acte sunt necesare pentru obținerea permisului de ședere?

De regulă, solicitantul trebuie să facă dovada următoarelor documente:

• Cerere
• Document de călătorie valabil
• Dovada unui contract de muncă
• Dovada deținerii legale a unui spațiu de locuit
• Deținerea unei asigurări sociale de sănătate
• Taxe

În funcție de tipul de permis de ședere solicitat mai pot fi solicitate următoarele documente:

• Dovada unei șederi continue și legale de minimum 5 ani pe teritoriul național – cu o absență maximă de 6 luni consecutive• Certificat constatator;
• Avizul Centrului Român pentru Promovarea Comerțului şi Investițiilor Străine;
• Certificat de înmatriculare al societății comerciale (original si copie);
• Actul constitutiv al societății comerciale (original si copie);
• Hotărârea judecătorească de înființare (original si copie);
• Dovada mijloacelor de întreținere (în cuantum de 500 euro lunar pentru asociați și 700 euro lunar în cazul acționarilor, pe perioada valabilității permisului)
• Dovada deținerii legale a spațiului pentru sediul social (original si copie);
• Adeverința medicala;
• Declarație pe proprie răspundere

Cabinetul nostru de avocatură vine în ajutorul cetățenilor străini care doresc obținerea permisului de ședere în cel mai scurt timp.

În acest sens, oferim servicii complete clienților noștri prin care îi scutim de toată birocrația acestei proceduri și le oferim sprijin pe tot parcursul acestui proces.

În principiu, în cazul în care angajatorul a plătit un curs de formare pentru angajat, acesta poate recupera sumele avansate.

Această soluție este posibilă atunci când angajatul nu și-a respectat obligațiile (de obicei, o perioadă în care salariatul să continue activitatea pentru angajator), iar prevederile clauzei de formare profesională au fost scrise specific și nu la modul general.

În practică angajatorul poate întâmpina dificultăți serioase în recuperarea banilor atunci când clauzele cu privire la formarea profesională nu au fost definite corespunzător sau îi poate recupera parțial atunci când angajatul și-a respectat unele obligații.

Activitățile ce au ca scop implementarea și respectarea politicilor interne ale angajatorului, asigurarea instructajului privind sănătatea și securitatea în muncă sau alte aspecte organizatorice în cadrul angajatorului nu pot intra în sfera pregătirii profesionale pentru care salariatul ar putea fi obligat la restituirea costurilor suportate de către angajator.

Imigranții se bucură de aceleași drepturi la locul de muncă ca și cetățenii nativi, inclusiv plata echitabilă și condiții de muncă sigure. Este crucial ca toți angajatorii să respecte aceste drepturi pentru a asigura un mediu de lucru just.

În desfășurarea activității comerciale a unei societăți, poate apărea nevoia de disponibilizare a personalului.

Chiar dacă societatea întâmpină probleme financiare sau dacă în procesul de recrutare au fost luate decizii greșite, este important de știut că orice concediere trebuie realizată cu respectarea tuturor cerințelor legale.

În practică, motivele pentru care un angajator poate decide să concedieze un angajat sunt variate. Printre acestea se numără:

1. Performanțe slabe: Dacă un angajat nu îndeplinește cerințele sau nu își desfășoară activitatea la nivelul așteptat, angajatorul poate decide să-l concedieze.
2. Neconformare cu regulile societății: Dacă un angajat nu respectă regulile și procedurile companiei, angajatorul poate decide să-l concedieze.
3. Reducerea forței de muncă: Dacă o companie decide să reducă numărul de angajați, poate concedia personalul care nu mai este necesar.
4. Schimbarea tehnologiei: Dacă o companie implementează o tehnologie nouă, poate concedia angajații care nu se pot adapta la schimbare.
5. Schimbarea locației: Dacă o companie își mută sediul, poate concedia angajații care nu sunt dispuși să se relocheze.
6. Încetarea activității: Dacă o companie își încetează activitatea, poate concedia angajații care nu mai sunt necesari.

Este esențial să se stabilească dacă concedierea angajatului este justificată. De exemplu, dacă se constată că angajatul a încălcat regulile companiei sau a avut performanțe slabe, concedierea poate fi considerată justificată.

Dacă se decide concedierea unui angajat, este important ca acest proces să respecte procedurile legale și să se asigure că angajatul are oportunitatea de a se apăra. Acest lucru presupune posibilitatea ca angajatul să prezinte argumente și dovezi în favoarea sa.

Astfel, în următoarele cazuri, angajatorul trebuie să urmeze anumite proceduri prealabile:

• Concedierea pentru săvârșirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii poate fi dispusă doar după efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile, conform termenelor stabilite de Codul Muncii.
• Concedierea pentru necorespundere profesională poate fi dispusă doar după o evaluare prealabilă a angajatului, conform procedurii stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau, în lipsa acestuia, prin regulamentul intern.

Pentru efectuarea cercetării disciplinare, angajatorul poate desemna o persoană, poate stabili o comisie sau poate apela la un consultant extern specializat în legislația muncii.

În vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de către persoana desemnată, președintele comisiei sau consultantul extern, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii.

În caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele menționate în decizia de concediere.

Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.

Dacă instanța constată că concedierea a fost efectuată în mod nelegal sau netemeinic, aceasta poate dispune anularea sa și obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate, împreună cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

La solicitarea salariatului, instanța poate dispune reintegrarea acestuia în funcția deținută anterior, iar angajatorul va fi obligat să îi plătească salariile pentru perioada dintre concediere și pronunțarea hotărârii definitive.

Cabinetul nostru de avocatură oferă servicii de asistență juridică angajatorilor care se confruntă cu problema concedierii personalului. Pentru a evita disputele litigioase, este recomandat să ne contactați cât mai devreme, astfel încât concedierea să fie realizată cu respectarea dispozițiilor legale.

Printre serviciile oferite se numără:

• Consultanță juridică în materia dreptului muncii;
• Asistență în negocierea și încheierea contractelor de muncă;
• Asistență în soluționarea litigiilor de muncă;
• Asistență în negocierea și încheierea convențiilor colective;
• Asistență în soluționarea problemelor legate de concediere și disponibilizare;
• Asistență în soluționarea problemelor legate de drepturile salariaților;
• Redactarea actelor procesuale și reprezentare în instanță.

Conform legislației române actuale, nu există o valoare minimă obligatorie a capitalului social pentru SRL-uri. Capitalul social poate fi chiar  de un leu pentru o societate cu răspundere limitată (SRL) în România

Conform art. 28 din HG nr. 25 din 26 august 2014, angajatorii pot depune solicitările de eliberare a avizelor de angajare/detașare în muncă la oricare dintre formațiunile teritoriale de imigrări.

Acest lucru înseamnă că nu va fi competent doar inspectoratul de imigrări în a cărei rază de competență își are sediul angajatorul, ci solicitarea va putea fi depusă la orice formațiune teritorială de imigrări din orice județ.

În cazul unui accident de circulație soldat cu victime stabilirea cuantumului daunelor morale necesită o evaluare subiectivă, luând în considerare factori precum consecințele negative fizice și psihice suferite de victime, importanța valorilor morale afectate și impactul asupra vieții personale și profesionale a victimelor.

Precizăm că acordarea daunelor morale nu ar trebui să conducă la îmbogățirea nejustificată a părților prejudiciate.

Daunele morale se stabilesc subiectiv și trebuie să reflecte suferința reală a victimelor și să nu depășească limite justificabile. Astfel, au importanță legăturile afective strânse dintre victime și părinți, precum și la impactul psihic pe care moartea unui membru al familiei îl poate avea asupra acestora. Despăgubirile morale trebuie să ajute la ameliorarea efectivă a condițiilor de viață ale victimelor și să nu fie doar simbolice.

În concluzie, hotărârile judiciare privind daunele morale sunt evaluate subiectiv și se bazează pe circumstanțele specifice ale fiecărui caz. Nu există criterii de evaluare prestabilite, ci instanțele judecă în echitate, luând în considerare suferința fizică și psihică a victimelor și consecințele accidentului asupra vieții lor personale.

Dreptul civil este o ramură esențială a sistemului juridic care acoperă o gamă largă de aspecte care afectează viața cotidiană a oamenilor. Ca avocat, este important să informați și să educați clienții dvs. cu privire la dreptul civil și modul în care acesta poate proteja drepturile și interesele lor.

Un aspect fundamental al dreptului civil este reglementarea relațiilor civile dintre persoane, cum ar fi contractele, proprietatea, succesiunea, familia și alte aspecte legate de relațiile personale și financiare. Dreptul civil oferă cadrul legal necesar pentru a înțelege și a gestiona aceste relații într-un mod just și echitabil.

De exemplu, dreptul civil poate ajuta clienții să încheie contracte solide și să înțeleagă drepturile și obligațiile asociate acestora. Un avocat specializat în drept civil poate oferi sfaturi cu privire la redactarea și interpretarea contractelor, precum și să ofere asistență în cazul unor eventuale litigii sau conflicte legate de contracte.

În plus, dreptul civil are un rol crucial în protejarea drepturilor de proprietate ale clienților. Un avocat poate oferi asistență în ceea ce privește achiziționarea, vânzarea sau administrarea proprietăților, precum și în cazul litigiilor privind proprietatea sau drepturile de moștenire.

Dreptul civil este, de asemenea, implicat în reglementarea aspectelor familiale, cum ar fi căsătoria, divorțul, custodia copiilor și pensia alimentară. Un avocat specializat în drept civil poate oferi sfaturi și asistență în gestionarea acestor probleme sensibile și complexe, protejând drepturile și interesele clienților săi în aceste situații delicate.

De asemenea, dreptul civil reglementează aspecte legate de drepturile consumatorilor, drepturile angajaților și alte aspecte care pot afecta clienții în calitatea lor de consumatori sau angajați.

În concluzie, dreptul civil este o ramură importantă a dreptului care afectează viața cotidiană a oamenilor și este esențial pentru protejarea drepturilor și interesele clienților avocaților. Fiind informați și având cunoștințe solide despre dreptul civil, clienții pot fi într-o poziție mai bună pentru a face alegeri informate și a proteja drepturile și interesele lor. Consultarea unui avocat specializat în drept civil poate fi un pas înțelept pentru a se asigura că drepturile și interesele clienților sunt protejate în cadrul sistemului legal.